Mă întind pe patul din tindă,
martori îmi sunt piatra din sobă,
sarea și candela de pe masa de nuc,
covorul în trei ițe cu țiganii ce mai dansează,
găleata cu apă limpede de pe scaunul din colț.

Mâinile mi se odihnesc încrucișate pe piept,
aștept clipa ascunsă în noaptea setoasă,
înfig cu ardoare umerii în pernă,
vreau să mă conving că mai sunt vie,
chiar trag o respirație adâncă în oase,
simt picioarele patului de lemn,
mă lupt să ies din capcana sălbatică,
neputința și-a înfipt colții în inima flămândă,
hăulește ca un lup, - ajută-mă - ieși din mine,
visul mă doare, îmi arde pieptul ca pana,
nu vreau sa te mușc cu cuvinte duioase,
mai bine mă usuc acum ca o coajă de pâine
uitată într-o traistă de cioban nedumerit,
nu vreau să te cunosc prin cuvinte molipsitoare
de foame poetică, acum, aici vreau sa pier în beznă.

Găleata cu apă limpede râde de mine,
și țiganii ce-și continuă dansul își fac cu ochiul,
inima mi se deschide la cea mai mică adiere de vânt
din sobă, mâna poetului revarsă cuvinte, sufletul zboară
și mă strigă să le culeg în vise ce se nasc din fluturi.

Lupta săbiilor lustruite cu lacrimi și foc arde fitilul,
lumina se ascunde în ochii neobservați de nimeni,
te privesc, liniștea cade din ceruri pe spini de măceș.
Îmi strâng ochii, îi strâng tare, îi strâng ca strugurii de vin,
Îi storc, vreau să-i arunc hăt pe maidan,
și tot mai visez și tot te mai văd
și te mai aștept și mă gândesc la tine
cum amurgul mai caută să se stingă
pe aripi de licurici.