Oare tu știi că sufletul îmi plânge?
Și că în ochi o lacrimă se frânge
Să n-o zărești, tăcută, cum ea curge
Și-n inima pierdută cum se scurge.

Ori tu nu vezi decât privirea scrutătoare
Și fața-mi, porțelan de vise muritoare?
De ai citi, adânc, în ființa-mi temătoare
Poate ai învățat cât sunt de schimbătoare.

Cu zâmbetul eu îmi fardez iar chipul
De parc-aș fi doar eu cu infinitul,
Stingheră mă afund în anotimpul
Durerii de a-mi ști finitul.