viața: o doamnă în vârstă de la care am închiriat câțiva ani
singura condiție (în afară de plată) a fost să-i mobilez după cum mă pricep
pentru că oricum totul de aruncă în uitare când plec…

privesc în urmă și mă văd alergând către azi
dar astăzi nu sunt decât un timp trecut. fără viitor,
doar un prezent continuu, deformat

mâine e întotdeauna o stație terminus
te culci într-un azi somnolent și imberb fără să știi ce te așteaptă
și aștepți să vezi cum arată noua stație… capăt de linie sau nu…

himeră. numele tău e speranța de a fi
marea majoritate preferă incredibilul înscris în limite omenești
numai că eu nu sunt deloc un incredibil. normalitatea asta mă omoară

normalitate la timpul prezent trecut