Tatăl meu,
Tăicuțul meu,
Azi îți voi da ascultare
Poruncilor pe care nu le-ai rostit niciodată.
Azi te voi ucide, Avraame!
Azi am să te jertfesc,
Pentru că te iubesc.

Te voi lua de brațul sleit
Și te voi face să urci
În scrâșnet de oase bătrâne
Pe muntele nostru sfânt
Acolo ne-așteaptă altarul cu piatra-nsetată
Acolo mi s-a dat viață din moarte
Acolo am simțit că am tată.

Vom călători din nou spre lumină.
Bucură-te, Avraame!
Căci îți voi atârna pe umerii încovoiați de vreme
Un braÈ› de lemne
Pentru arderea-de-tot.

Privește-mă!
Ridică-ți pleopele uscate de pe ochii aproape orbi
Privește-mă și spune:
Nu ești tu mândru de fiul tău?
Privește-mă cum te-am urmat în faptă,
Cum m-am clădit sub pașii tăi, ca un fiu preaiubitor de tată.

Tatăl meu, tăicuțul meu, sunt eu, fiul tău
Cel pe care nu l-ai iubit
Tatăl meu, tăicuțul meu, sunt eu, fiul tău
Cel care te-a iubit
Mai mult decât pe Dumnezeu
Sunt fiul care n-a năzuit altceva
Decât să-ți semene
Ba, mai mult, cel care va reuși să te-ntreacă
În credința ta cea dreaptă.
Azi te voi face fericit
Căci voi fi de neoprit
Căci voi fi de neclintit
În credința pe care tu,
Tatăl meu, tăicuțul meu,
Ai sădit-o-n inima mea
Când ai ridicat cuțitul spre ea.