acum mult timp, sămânța divinului și mâna semănătorului s-au întâlnit
poate că și brazda a fost bine rânduită, poate că și sămânța dornică
cert e că din pietrele aruncate peste umăr
au ieșit fii ai celui Preaînalt
și ca o boare s-a auzit șoptit: sunteți Dumnezei !

rânduiala cerea ca ceea ce era în cer să fie și pe pământ
și-am început să ne închinăm unii la alții
preamărind licărul ascuns în suflet
numai că, în unii licărul s-a stins, în alții s-a aprins vâlvătaie
și-atunci întunericul a fost mobilat, candele fără mir, feștile înșelătoare

dar flacăra vie nu s-a stins, nu s-a pierdut, poate că rătăcește, dar luminează.
e plină de viață, dornică de joacă, de jocul acela curat, copilăresc, pur
și jocul acela ne ajută să biruim întericul
și pentru ajutorul dat, i-am pus nume după puterile noastre: teatru
și-n teatru, cuvântul plutea peste liniștea de început
până când s-a auzit porunca: să fie lumină!
și în acel moment lumea vede trupul, templul de rugăciune
vede căderea și închinarea, vede înălțarea și biruința și vede cuvântul
iar la final, cortina cade, despărțind viețuirea și suspinul
de înălțarea și lumina acelui “facă-se voia Ta”
căci pe drum ne vom fi întâlnit…