Din momentul în care mama a plecat după cumpărături
mă pot întoarce zilnic la biblioteca mea,
la laptopul meu,
în balconul de unde privesc chiar și acum

la conturul corpului meu trasat cu creta peste toate și în toate lucrurile care îmi aparțin,

dar niciodată nu o să mă mai pot întoarce
acasă.

Știu. E ceva care nu mă mai lasă să dorm ca în alea nouă luni,
un ceva aflat undeva la care nu se ajunge așa cu una - două răsuflări.
E acolo ceva din trăirile stârnite de urletul unui lup
auzit din depărtare în timp ce urci treptele cabanei unde ai poposit.

Pentru că nu sunt american (poate voi deveni),
nu pot să scriu o poezie despre cum m-am tuns,
despre cum am intrat în vorbă cu frizerul,
despre profesorul care nu empatizează cu vârsta căreia îi predă,
despre problemele rasiale sau familiale ridicate la fileu
de zilele care ne transformă în niște …. (aici vă rog, completați voi cum credeți).

Din această cauză (pentru că da! îmi pare rău că nu sunt american)
poezia care mă scutură de câteva rânduri din mine privește de capul ei înapoi,
după cum bine ați observat dragi critici.
Și fiindcă mă aflu pe o bandă Möbius (ce, nu știați? cu toții ne aflăm pe o bandă Möbius)
de fapt poezia aceasta privește înăuntru.

Și acum ar fi cazul să revin la acel urlet de lup despre care v-am pomenit
și să încerc să îl explic,
dar eu zic că ar fi mai bine să vă las puțin cu el
să vedeți ce simțiți fiecare.

Sau poate vreți să vă opriți cu poezia despre care am spus că
acționează de capul ei.