și pentru că eu plângeam cel mai tare,
nu m-a auzit nimeni.
și pentru că eu iubeam cel mai mult, le-a fost frică.
moartea, mai șireată decât șerpii pământului,
pregătise haine de in:
ar trebui să mergem un timp împreună!

mama venea de undeva și mi-a văzut hotărârea,
mi-a cusut cu sârmă sandalele și a râs
pentru ultima oară,
n-a vrut să recunoască,
doar împărații mai poartă așa.

precum celor care au murit la potop
ploaia
făcea aerul irespirabil,
ca dintr-o cutie
muzicală
s-a auzit toată noaptea:
ba, ai râs!

m-am apucat să aștern pe hârtie semnele pe care
le văzusem
în
copacii bătrâni
purtau la piept fotografia iubitei,
frica și neputința ce le urâțea inima
îmi scurta viața.

după trei zile îngerul nu s-a mai întors,
piatra încremenise neatinsă de nimeni,
am înțeles,
locul meu era printre străini,
iar
dumnezeu voia să trăiască.