privesc cerul
cât de frumos pare de aici spune mama
încerc să-i explic că nu eu am provocat
dorința de a scrie pe mâini

simt pielea căzându-mi
precum hainele unei femei
ce-a renunțat să mai fie

mi-ar șterge lacrimile dar nu mai rezistă nici ea
la rugină și clor

ca unul ce se poate autodistruge nu-mi pare rău
să-mi fac munca
acasă
am motive atât de puține încât
fericirea pare activată de-o traumă.

înainte
să arunc tot ce îmi amintește de prima decepție
vreau să știu cum ajunge aluminiul în mâncare

iubirea mea are legătură cu apa
robinetul deschis așa cum l-ai lăsat
inspiră o pierdere-
trupul fixat în cuie personifică
stupoarea mintală

de fapt sunt tot eu
în alt moment de euforie al geniului

îi admir pe oamenii străzii
aproape la limită
au libertatea oricărei mutări
în lipsa unor principii
închid ochii să nu văd sânge pe mâini
mai mare greșeală decât a interveni în destin nu există

senzația că plutesc
înviorează totul în jur
albul pereților,
crinul sufocat de propria-mi respirație,
pătratele de pe abdomen
mama îmi arată pământul

vezi, ce frumoși le părem muritorilor?