pe când îmi respirai ce nu mai cheamă
era o picătură-n zvon de ape
tristețea care-ntreagă-i azi, să sape
în lacrima aceea criptă-n teamă

eram suiți pe cerul de aproape,
privind lacustru văd doar unu-n ramă
acum, icoană proprie să geamă
singurătatea ce-n infern s-adape

pășind pe drumul plin de anateme
de mă tot plâng, lăuntric țin ocări
căci m-am născut târziu sau prea devreme

te reaștept prin pustiite gări
dar de revii afla-vei doar blesteme,
eres în demonilor agregări...