Toamna mi-a cărat în cârcă verile înspre apus,
Că sunt multe sau puține...să decidă Cel de sus;
Prin înnegurarea zilei și prin nopți prelungi și oarbe,
Și le-ascunde în rugină și din energii le soarbe.


Uite că le-a vlăguit! Resemnate în paloare,
Azi mă caută cu patos, doar să-mi dea niscai culoare,
Însă m-au pierdut prin frunze, brume și vârtejuri fade,
Ce mă învelesc în toamne și-mi plâng ochii în cascade.


Mă debarasez de frunze ce-mi acoperă din chip,
Și văd numai zile reci, nu mă sperii și nu țip,
Le ador ca pe copiii ce-ar fi vrut să le fiu mamă,
Da mă cert că am doar unul și-aș putea să scriu o dramă...


Toamna mi-a cărat hoțește sufletul ce-i ciopârțit,
Nu s-a mai întors fărâme...o fi singur și sluțit,
Și l-aș mângâia, l-aș coase și pansa în taină mare,
Însă l-am găsit în mine, oscilând, da în picioare.


Și îl mângâi ca o mamă ce-ar fi vrut copii, un lot,
Da în toamnele zdrelite e târziu și nu mai pot...