când dragostea

să țesem din lumină conduri pentru prințese
din coame de-întuneric să împletim sumane
și-n așternut de frunze să lăsăm gura-n pârga
te dezbrac de cuvinte mă dezbraci de-înțelesuri

ca două stânci golașe străbatem îndoiala
și-n undele uitării ne pierdem răsuflarea
din șoapte-încremenite strunjim degete noi
descoperind magia adânc sădită-n noi

din degete de foc curg rune și-alte semne
și dinții scriu povestea trăirilor eterne
un geamăt se prăvale în hăul necuprins
și din adânc răspunde chiar tartorul închis

adâncă-i resemnarea și trist e orizontul
când un cuvânt desparte chiar cerul de pământul
trăirile se-agăță de nava eșuată
și vântul depărtării cu valuri stă să bată


când cerul

când cerul pare că se leagă de pământ
cum Prometeu legat de stâncă spre eternă răzbunare
e semn că o potecă leagă lăcrima de vis
și-împărăția se arată celui care vede

cuvintele-s corăbii părăsite
care străbat tăceri spre tihna unui port
de multe ori, primesc la bord bucăți de viață
ce se vor smulse de un vultur hămesit

arca se-ascunde printre vârfuri ostenite
corăbiile prin prăpăstii de uitare
Titanicu-și ascunde neputința
cuvintele, multe uitate, încă speră