casa răsuflă ușor,
ploaia cerută de florile suferinde a răcorit țigla veche cu mici crăpături ce îngăduie stropii mai curioși să invadeze podul casei unde-mi ascund grijile.

cu toții am vrea să culegem lauri,
doar de am scăpa din cușca lenei mai ales sâmbetele.

scufundată printre cearșafurile plictisite mă văd printre flamuri zburând cu un zâmbet glorios,
dar apoi cad în ghimpii realității ce mă înțeapă mereu în același loc.

liniștea mă ridică pe vârfuri și ascult pasărea din priviri,
atunci când nu clipesc simt cum zboară înapoi la mine.

eternitatea mă ține de un picior și nu pot păși pe calea pietruită,
doar glasul meu atinge pereții fericirii  iar notele pure se-ntorc spre suflet în ecou.