Joc sadic

Arunc un picior în urma drumului.
Cu celălalt alerg nebunește spre mare.
Trag drumul bucată cu bucată dintre valuri,
mi-l pun în spate
și râd de piciorul rătăcit care mă caută.
Legătura unică dintre setea mea și mărul lui Adam
este acest picior separat, părăsit,
care aleargă printre alte picioare,
puzderii de picioare, căzute pe plajă.

Scot din mine omul mic.
Din el scot alt om, infinit mai mic.
Vreau să ajung la pruncul însetat de lapte
care-și caută mama.

Mi-am ascuțit unghiile atât de bine încât,
mi-am tăiat cu ele o mână.
Am aruncat-o in mijlocul mării,
dar valurile înalte cât salcia de lângă mine
mi-au repatriat-o.

Setea apei se stinge cu sângele meu,
un sânge verde amestecat cu frunze uscate de măr.
Sunt sigur că m-a jertfit marea.
Salcia de lângă mine este o falsă reîncarnare.

Ochiul aruncat sub nisip
vede clar că pruncul Iisus nu are o mâna,
un picior.
Caută deznădăjduit laptele roșu,
pasteurizat  de vremuri apuse.
Cu celălalt ochi mă vede Dumnezeu.
Mă lăcrimează și vrea să mă închidă
sub pleoapa orizontului.
Sunt celălalt fiu care nu jertfește nimic,
obișnuit cu viața,
dependent de șarpe.

Iată un picior cu aripi care zboară aievea
spre soarele eretic,
spre luna infama,
spre cerul ucigaș.
Toată lumea ucide,
paradoxul există.
Și asta prin decret divin.

Când miriadele de picioare cu unghii de evreu
au început să-mi danseze-mprejur,
am înţeles mecatronica hedonismului astral.
Marea nu are suficientă apă pentru dansul mareelor.
Autoservirea sângelui prin simfonie de Fuhrer
devine soluție istorică
prin același decret divin.

Într-un moment încărcat de profan,
prin urechea tăiată,
mi se cântă-n strunele minții tragerea la soartă.
Am de ales între plajă pe rug și vilegiatură pe roată.
Așa dezmembrat cum sunt,
mai pot aduce un plus de efect,
într-un peisaj apocaliptic,
cu natură moartă.


Îngrădit între doua secunde însângerate,
în lagărul timpului viitor,
caut resemnat umbra pasului,
nici măcar pe cea a piciorului
sau pe cea a mamei pruncului însetat.
Caut o piatra de mormânt,
s-o arunc sfidător în cer.
Am dreptul să fiu la fel de nedrept.

Nu cred în jocul sadic de-a evoluția.
Singura justificare istorică a tragediei
rămâne drumul pe care-l port în spate.
Nu e drumul vieții, pentru că,
tam-nesam,
piciorul acela rătăcit ar fi ajuns deja la mine.
Nici al morții, pentru că,
îmi vâjâie prea multă mișcare-n jur.
Este un drum oarecare, pierdut în mare.
Drumul Sângelui l-aș numi.

În toată liniștea asta subit încropită,
se-aude doar mușcătura lui Adam din mărul meu.
Am devenit pom interzis la umbra salciei,
într-o lume fără patimi.
Timpul n-a făcut infarct.
Pulsează înspăimântat de amintirea unei bombe atomice,
resuscitat de nostalgia ultimei crime.

Epilog
Piciorul nu s-a întors la mine.
Am rămas înrădăcinat pe malul mării,
cu seva însângerată și unghii in locul frunzelor.
Vom răzbate.
Într-un final vom răzbate.