Era ziua cu nori. Nimeni nu mai decidea.
Sufla un vânt slab. „Nu e gregos e siroco”,
izbuti un glas.
Câțiva palizi chiparoși pe o pantă
și marea
cenușie, cu lacuri de lumină, în mai departe.
Soldații prezentau tocmai arma, când începură
să cadă primii picuri.
„Nu e gregos e siroco” fu singura hotărâre
ce se auzi.
Și totuși știam că în zorile următoare
nimic din acum nu ne-ar mai fi rămas,
nici o femeie sorbind cu noi somnul
și nici chiar amintirea c-am fostcândva
bărbați,
nimic, în zorile următoare.

„Acest vânt amintește primăvara”, spunea prietena
pășind lângă mine, privind în zare,
„primăvara
care a căzut brusc în iarnă lângă închisa
mare
atât de neașteptat. Dar sunt ani de atunci.
Cum oare vom muri?”

Se rotea un marș funebru prin ploaia măruntă.
Cum moare un bărbat? Ciudat, nimeni nu s-a
gândit
și câți s-augândit erau ca o umbră din
cronici
din vremea cruciadelor sau a luptei navale
la Salamina.
Și totuși moartea e ceva ce se-ntâmplă;
cum moare un bărbat?
Și totuși își dobândește fiecare moartea,
moartea
care nu-i aparține decât lui –
și acest joc e viața.

Scădea lumina zilei și nimeni nu se decidea;
în zori, de bună seamă nimic nu ne-ar mai fi rămas;
predate, toate; nici biete mâinile noastre;
și femeile noastre slugărind lângă cișmele
și copiii noștri
la carierele de piatră.
Prietena mea cânta, umblând lângă mine,
un cântec schilod:
„Primăvara... vara... robi...”
Cineva își amintea de bătrâni profesori
cari ne-au lăsat orfani.
O pereche trecu discutând:
„M-am săturat de amurg, ne întoarcem acasă,
ne întoarcem acasă și aprindem lumina”.




Traducere Aurel Rău