Într-adevăr, în fața noastră
se află un copac zămislit
din carnea noastră;
acolo sunt chiar trupurile
noastre.
Chiar și ochii noștri s-au
refugiat printre mușchii
ăia bântuiți și or fi așteptând,
păstrându-și calmul cu care
priveau nuduri sau cadavre,
vreo mântuire care se mai dă
așa și așa, între două acte de
la nemuritorul Will.

Noi acum suntem o biată
furtună, bătaia de joc a
unui cartier sătul de
tuberculi și o pată care
nu se vede, împodobindu-ne
doar noi imaginația cu ea.
Nici suflete depline nu suntem,
am rămas numai duhuri de la care
bietul Astru învață să cânte,
considerându-ne niște ași
ai izbirii de blocuri sau teracote.
Totuși, nu întâlnim nici un fel de
muzică pe la mijloc,
în sensul că nu compune nimeni nimic,
ci doar ascultă ceea ce a lăsat
carnea în urmă.

Și copacul ăla tot crește,
făcând niște fructe așa mari
precum niște inimi create în
laborator,
obligând veverițele să se
creadă preoți care nu
trebuie să achite nicio
chirie pentru a locui în Templul de la
Luxor sau, mai bisericesc,
niște aventurieri fericiți
care se mai rătăcesc adesea
prin arterele Piramidei altoite
de moșul acela care se
chema Keops.

Iar noi suntem nevoiți să ne
prefacem în uragane din acelea
ce trebuiau să apară doar când
continentele se vor reuni,
reușind să-i speriem și pe oamenii
care și-au păstrat spiritul și trupul
la un loc,
găsindu-i țapi ișpășitori pentru
păcatele pe care noi le-am
abandonat în
crengile aflate perpetuu
în fața noastră.