erau lucrurile mele prețioase.
mândria îmbrăcase pielea de miel, să nu se vadă cât e de proastă
obișnuința de-a vorbi singur m-a făcut remarcat;
nu gesticulam,
era o conversație tristă între eul meu părăsit de noroc
și celelalte lucruri făcute în pripă
cum ar fi să te iubesc fără să cer,
să înțeleg fără să iubesc?

în lumina amurgului, din brațul meu ca un mangal
înecăcios
roiul de licurici urmărea apariția lunii,
reacția florilor,
îmbogățirea aerului cu cea mai blândă otravă -
dorința de somn,
nevoia de oameni.

într-adevăr, nimănui nu-i place să piardă.