Înfășor cuvintele în pânza cunoașterii
le capitonez cu violet ușile,
să nu se audă în exterior,
sunetele să rămână închise-n voce
și să cânte imnuri dragostei.

Rostirea lor pe de rost,
să se lege-n șirag smălțuit de trăire,
să-mi fie iarbă de căpătâi moale
sub aura poetică a gândului.

Soarele aruncat în zori pe țărmul îndepărtat,
să le ridice în brațe,
să le dea drumul în valuri
și să vâslească prin sufletul meu.

Memoria să le tapeteze pereții literelor,
să fie așezate-n sertarele pentru poeme
iar tu femeia cu violoncel,
să le interpretezi pe note joase,
să faci din ele copilul
care-ți împlinește trupul subțire
și face din el vâslă prin timp
care trece de nori.