Încremenite, picioarele stalagmite,
pietrificate de lacrimi picurate
din bolta tristeții cu care mă acopăr,
când vinovăția ta ingenuă mi-apasă
seva destinului. Stalactită indecentă!
Mă reconstruiesc, nemișcat, tot mai fragil,
din minerale iluzorii
luate din speranțe dizolvate
de vești, de fapte, de absențe,
care mă întreabă despre întunericul meu,
despre licăririle tale ascunse.
Clipocesc oarbele răspunsuri răstălmăcite
adăpostite în adâncul meu,
cu stins ecou înmuiat
de zidurile dărăpănate ale trecutului.
O rază reflectată de memorie
îmi vizitează tot mai rar
starea de peșteră întunecoasă
în care șiroiesc confuziile timpului
peste icoane simulate.
Vise, creaturi endemice, îmi bântuie
sistemul cu umbre arhaice,
disperate să mai trăiască în mine.
Ar trebui să-mi pun la intrare anunțul :
„Sălaș de sihastru păcătos”.