ca și cum ai avea certitudinea că boala sau trădarea
nu sunt cu nimic mai grave decât morțile
că de fapt moarte este doar unul dintre cuvinte
arbitrar inventat într-o joacă
așezat între piesele lego
printre capriciile proprii
pe îndelete despărțit în silabe
rupt imediat în litere
amestecate / presărate pe timpul pădurii în semn de ninsoare darnică...

intri din câmpul de luptă direct în pace și

ploaia de iarnă altfel vine
frigul se poticnește în fața ingenuității tale
nimic din trosnetul sufletului sub coviltirele sfâșiate
miroase cumva cunoscut
ceva benign pune stăpânire pe tine:
sentimentul curții al trecerii experimentate printr-un vitraliu

plânsul se eliberează estetic
distanța – umil pretext pentru intrarea în stare
în felul acesta în care te lepezi de neadevăr
alegi să te doară dacă te doare
să te fie dacă te este
întunericul care ne atinge frunțile
ca o altă mirungere
prin care ne ținem unul de altul
pe cărarea mărginită de fructele măceșului coapte

o lovire intempestivă a apei de pământuri
alfabetele sângelui prelungindu-se întâmpinând Cerul

înserarea păstrează mereu o lumină
peste tristețile lumii însingurate
peste deznădejde
doza de cântec de neuitare
în care nu te-ai despărțit niciodată
de tine

dealul se ivește
din imaginația copilului
printre frunzele tomnatice ale arțarului
cochilii / ecoul rugăciunii / ochii măriți ai Sfântului
prima dată când am auzit clopotul și-am știut
că mă întorc
Acasă.