Sunt oameni atât de pedanti, atât de meticuloși
Încât ar fi în stare să șteargă urma unei răsuflări din cer
Și să închidă viața în urma lor la plecare

Sunt atât de împrăștiat încât mai ușor ți-ar fi
Să mă găsești printre cuvintele mustind de iubire
Decât în urmele din colbul drumului

Lacrimile mele urcă la cer
Nori se pleacă și așteaptă să fie mângâiați
Iar soarele îmi trage scaunul și mă lasă să cad

Lumea obișnuia să mă caute pe sus
Până când i-am spus că mai bine umblă desculță prin rouă
Atunci când tăcerea sărută tălpile zilei