tardiv, sărutul meu îți coase gura
deja ai rostit câteva blestemății,
hrana omului înmonstrit de amar
femeie, viața ta e o curvă, știu
dar poți, știu că poți
a domoli hormonii gândului,
a tine spre prunc blând organele genitale ale rațiunii
subțiind tenebrele minții până la lumină

uneori e apă, uneori e foc
trăim în penelul clipei întâmplarea
zidiți în zidurile mănăstirii Cuvânt
să nu se năruie citirea hazardului
în hram de Rostire

tu, viață, curvă a oștenilor fără arme
nu închina la chip cioplit miezul tău
Dumnezeu va plânge

privirea ta, femeie, întoarce-o spre mormânt
ai uitat că ești pieritoare tot înotând în valurile mării stricate,
aceea căreia îi pute gura a apă de cuvânt degeaba
zbătându-se în măruntaiele nimicniciei
izbindu-se de pereții stomacului, locuit uneori de fluturi
sedați de valurile mării stricate au uitat să zboare către inimi

în tine sunt pagina întoarsă
m-ai rătăcit printre lucruri
Lucrul nu respiră, aripile îi sunt muzeale
muzeul acela în care găsești uneori muze către
inertele poezii ale infinitului,
curgând doar în clipa în care răcnești