Mi-e frig de toamna crescută-n mine,
ruginite- frunzele amintirilor atârnă bolnave,
îmi simt rădăcinile obosite,
pe trunchi cresc mâini de liane
care mă trag spre timpul de jos.
Am renunțat la coroană, sunt arbore pleșuv
să nu-și mai facă ideile smintite cuib.
Într-o scorbură, inima cere sevă
să-și spele fața transpirată de păcate
și mă amenință că nu mă iartă.
Mi-e frig de mine!
La iarnă, poate voi încălzi
soba cuiva sărac de mine.