ți-e duhul în lumeștile paragini
și scos din ale visului sertare
nu ești nimic mai mult decât uitare,
o zeamă acră pe a gurii margini.

implori spre nimeni și nimic iertare
umplând jertfiri cu pixul peste pagini
și biruind sublimul din Cartagini
mai uneori, cu îngeri în certare.

nu fi iubirii mele supradoză
pe când spre tine mă recheamă patul
și spinii tăi alint să-mi fie, roză...!

e stins în sala tronului palatul
și suveranii cad în grea hipnoză...
năluci de rugă-adie-abia prelatul.