Acel albastru -
Eter
Minune
Iluzie
Reper
Părea să se fi scurs
Din amintire
Și să inunde orizonturile
Acum chiar era de deplin
Gol
În interior
Ca o scoică
Eviscerată
De ultimul milimetru
De sidef.
Se mai simțea om
Doar când furia
Îi încorda și ultima fărâmă
De coerență
În asalturi
Eroice
Împotriva propriei căutări
Utopice
Iar durerea se prelingea
Mârșavă
Printre toate spațiile
Intercelulare
Chiar și retină
Scrum pe papile
Vedere monocromă
Somn...
Dor de somn...
Mai pierdea un foton
Din acel cer
Ce și-l făcuse bolta
Capelei Sixtine
Ca să îi poată ei picta
Buclele bălaie
Printre îngerii
Ce acum o alintau
Mai pierdea o cuantă
De căldură
Din voce
Și din acea zi
Când mâna ei
Îl alesese pe el -
Era sigur
Că din a ei privire
Se născuse glasul lui
Ce nu-i promitea infinitul
Ci o clipă
În fiece secundă..
Nici gri nu se mai simțea
Nici bestie
De când eliberase
Cel mai perfect cleștar
Dintre sinapsele lui
Prea îndârjite
Și acum cânta
Din nou natura
Sub cerul lor perfect
Dintr-o zi de mai.
Nici frunză nu se mai simțea
Nici suflet
Nici măcar om
Sau conștiință.
Și cerneala
Era aproape de sfârșit
Oricum nu îi încăpea
Strigătul mut
Și lacrima negândită
Ar fi rupt foile
Dar sângerau literele
Le îmbrățișa în schimb
Prizoniere ale unui mesaj
Ce nu le definea
Precum era și el străin
În universul
Născut din absența ei.
Gol...vid...iubire
Îl sufoca iubirea
Ce nu apucase să i-o picure
Pe aripi și printre gene
Somn...
Dor de somn...
Dor de dor...
Dor de moarte...
Viață cu iz de moarte...
Cafea cu aromă de ea...
Somn...
Noapte nesfârșită
În el
Orfan de albastru...