fă-mi, doamne, un creion din inimă și lasă-l să curgă pe foaie
cum curg mii de lacrimi șiroaie
pe pământul ăsta veșnic uscat
șlefuiește-mă de tot ce-i în plus și se vede urât
leagă-mă cu forța de-un gard și lasă-mă acolo să ispășesc
nu-mi da de mâncare, nu-mi da de băut, nu mă lăsa să respir
îngăduie-mi doar să te văd printre fisurile lui
în ziua în care se vor schimba anotimpurile
tu la un capăt de vară,
eu la un capăt de iarnă,
căutându-te orb printre frunze, fulgi de nea și petale de curcubeu
dă-mi te rog, doamne, acel creion scos din inimă
să las mărturie oamenilor buni
ca apoi să mi-l înfig înapoi, drept în inimă, să mă doară
c-am îndrăznit