Se poate să nu fim până-n sfârșire
decât un început cu-a fost odată,
prin lumea-n mii și mii desperecheată,
o dulce și aleasă contopire,

o amintire-a ierbii, legănată
de mii de răsuflări ca de zefire,
o pierdere de câtă regăsire
n-ar mai fi fost să fie niciodată.

Și-acuma, când mai șuieră în vene
hematiile noastre dezlegate,
când buza mea pre limba ta, alene,

nu știe ce cuvinte va mai scoate,
eu pot să mor, la primu-ți dat din gene,
c-atâta fericire nu… se poate...