întâi am crezut că retrovizoarea
era stricată

obiectele nu apăreau,  ca de obicei, mai mici
nici mai mari și
nici cum erau de fapt în realitate
așa alesese ea mașina, fiindcă n-o interesa
deloc
extraopțiunea asta
drumul pe care venise

când te uitai
uitarea îți ramânea acolo, pe sticlă,
vedeai firele de praf, urmele de degete, nimic dincolo și nimic dincoace

tot apartamentul ei era așa, nu m-am putut muta niciodată, definitiv,
fiindcă
nu mă puteam pieptăna
nu mă puteam băbieri
nu te poți pieptăna sau bărbieri într-un prezent atât de atroce
dar cumva ea reușise sa trăiască

îi ajungeau amprentele ei, praful așezat
și, când îndrăzneam,
amprentele mele

în plus
la 9
trebuia să urci pe scări ultimul etaj.