E gândul, câteodată dus, un arhipelag de plauri plutitori
Și, te strecori în caiac strâmt, îți părăsind banchiză
Golit și de veștmintele udate-n lacrimi… doar valiză,
Plină ochi cu idei, păzite de-alți atâți înotători.

De atât uscat nu mai e chip de limpezirea minții,
Înnămolită adânc de aluviuni depuse, vechi canoane,
Netezind, ce-au rămas speranțe în fante, canioane,
O bilă... aruncată la întâmplare, uitând-ți până și copii, părinții.

E parcă-n lapsus timp, încețoșat ca-n nesfârșit muson
Se revărsând peste orice diguri, inundând și ultime tranșee…
Rămas doar istmul, ce-ar lega, absent, de-un fir de fee…
Te trezind brusc… de-un șușotit, din femininul de-un uitat bluzon.
17.05.2014