meandre 57- Suita nr.1 în G și chemarea căbunelui.


Mariana plecase, Floricica era la bunici așa că Mihai a sunat-o.
-Tu pupă, tata!
-Sărutmâna, tătic.
-Ce face fata tatii, fată?
-Stai puțin, să nu închizi, ca să nu mă audă mamaie.
-Ia spune , tati!
-Aseară mama nu a fost acasă. Am sunat-o eu și nu mi-a răspuns. Am sunat-o până mai târziu.
-Bine, tata, am să verific înregistrările apoi te sun.
Mihai a scos casetofonul din dulap și a încercat să asculte. Sunetul era înfundat și nu prea se înțelegea mare lucru.
A sunat fetița să-i spuă că nu a reușit nimic cu înregistrarea și apoi l-a sunat pe fostul lui coleg, Silviu.
-Te pup, Silvică. Ne vedem, cumva, acum dimineață?
-Hai, vino încoace la mine la serviciu, știi unde, nu?
-Da, știu.
Mihai a plecat întins să-l roage pe Silviu să-i dea pentru câteva zile o „ploșniță „ , un microemițător cu rază relativ mică.
-Băi băiatule, până pe patru ianuarie, cel târziu. Nu mai mult că dau de belea.
După ce l-a instruit cum să folosească dispozitivul, s-au despărțit.
Ajuns la birou Larisa l-a liniștit încă de la intrare:
-Directoarea este la o convocare la minister și nu cred că mai vine azi-
-Bine, Lari.
-Șefu, vezi că mi-au adus de la portar un plic închis, pentru tine.
Mihai a luat plicul, l-a dezlipit și citind cele scrise în interior , a zâmbit.
-Ce este, motanule? De ce mustăcești?
-Mai am puțină traeabă!
-Să nu-mi spui că e fâța!
-Nu, e o altă treabă.
Mihai a întins pasul ca să a jungă la Hotelul Ambasador.
Locatarul de la 211 este la cameră?
Da, vă așteaptă.
Liftul a oprit cu un zgomot discret și ușile i-au dezvăluit un hol elegant, cu candelabre aprinse . Cei câțiva pași până la 211 i-a făcut alert. A ciocănit.
-Da, intră, Mihai,s-a auzit vocea Micuței.
-Micuțo, ai înnebunit? De acum ai statut de femeie măritată. Ce să-nțeleg?
-Intră, încuie ușa și ascultă-mă!
Pe fundalul ferestrei, cocoțată pe un scaun de bar, silueta Micuței arăta un trup drept, armonios care cobora spre o pulpă lungă ca apoi să se piardă în discreția unei gambe fine ce se încheia cu o gleznă de porțelan.
-Sunt cuminte și te ascult. Poruncește, doamnă!
-ÃŽntinde-te pe pat!
Mihai s-a întins cu voluptatea celui care primea un cadou neașteptat.
-Tu știi cum te-am cunoscut eu?
-Cred că la Cenaclu, în zilele de joi în care aveam ședințe în sala mare la Căminul Cultural.
-Eram cu fetele și toate te ascultam cu sufletul la gură. Ce frumos vorbeai câte lucruri interesante spuneai... Odată vorbeai despre structura unei poezii în vers clasic și spuneai că debutul trebuie să fie delicat dar ferm, ca un preludiu al unui îndrăgostit. Spuneai că acea tatonare a apropierii de inima poemului seamănă cu acordarea instrumentelor dintr-o orhestră simfonică de dinaintea concertului peste care răzbate încet trilul unei viori nerăbdătoare dar tandre.
Prietenele mele șoșoteau și se jurau că la prima ocazie te răstoarnă vreuna, că nu erai de scăpat.
-Și tu, tu ce spuneai?
-Gândeam la fel dar dacă m-aș fi arătat interesată ar fi fost o competiție așa că nu am vrut să risc și într-o seară, când se încheiase târziu ședința de la sediu și tu te-ai dus la cameră, mi-am făcut de lucru. Doream să intru peste tine în cameră dar nu am avut suficient curaj. La vreo două zile după asta tu cu încă doi băieți ați tras la rațe , la pasaj, pe locuri de arie. Aveați aproape trei saci cu rațe. Nelu a trimes pe cineva după mama să le jumulească și am venit și eu.
Voi vorbeați de poezii, de gagici, de băutură ca și când eu și cu mama nu eram acolo. Pe la ora două și jumătate noaptea terminasem de jumulit și de prăjit rațele. Borcanele cu untură caldă și cu bucăți de rață se umpleau unul după altul. Băieții ne-au luat cu tractorul în deal iar tu ai rămas singur acolo, pe malul Dunării, la Lacul Rău. Îmi venea să sar din tractor, să le spun că nu merg la deal dar nu se cădea. Am înghițit în sec și în noaptea aia te-am visat.
A doua zi aÈ›i avut iar È™edință de plan. M-am plimbat până târziu cu bicicleta È™i când s-a liniÈ™tit È™oseaua, am virat brusc È™i am intrat în scară. Am izbit uÈ™a ta cu roata, am intrat È™i am închis uÈ™a. Nu ai spus nimic, doar mă priveai. Am lăsat colÈ›ul de la pătura din geam È™i am stins lumina. A doua zi îmi venea să le strig la „puÈ™toaicele“ alea adevărul.
-Micuțo, ai riscat enorm. Tu știi că în sat gura lumii este necruțătoare.
-Cine nu riscă nu câștigă. Adolescența mea se încheie.Azi și aici.
Mirosul de mosc al Micuței se împletea discret cu un iz de busuioc. Buzele ei fierbinți stârneau liniștea din spatele genunchiului bărbatului.
-Am văzut poza fiicei tale. Faci copii frumoși.
-Ce vrei să spui.
Gura ei s-a oprit din spirala ce urca muntele.
-Nu e frumos să vorbesc cu gura plină.
Pulpele ei ferme s-au deschis și l-au îmbrățișat.
-Spuneai pe atunci că finalul unui poem trebuie să plutească îndelung pe deasupra pământului ca o ultimă notă într-o sală de concert.
În liniștea camerei parcă se înfiripa Preludiul din Suita nr.1 de Bach.
Trupul Micuței vibra ca un violoncel, instrument pe care-l desena pe griul ferestrei.
Nici nu se așezase ultima pasăre și micuța a sărit sprintenă.
-Poate că ești bun și de prăsilă.
-Cred că nu e vorba de vreo premeditare.
-Nu! Purșisimplu. Dacă va fi , va fi . Oricum nu o vei ști niciodată, poate nici eu.
Mihai se îmbrăca alene și aurul șăgalnic i-a revenit:
-Și mă rog unde ai spus acasă că pleci?
-Cum unde? La soră-mea.
-Dar ea știe?
-Normal că știe. Știe tot. Chiar ea mi-a spus că ar fi păcat să nu ne luăm larevedere.
Mihai a sărutat-o pe frunte dar Micuța l-a oprit.
-Stai cuminte! Ai aici, că vin sărbătorile de iarnă, o paporniță cu o gâscă friptă, un jambon de purcel, ceva lebăr, cârnați, tobă. I-a mai pus mama soră-mi și niște brânză1
-Deci e pentru sora ta.
-Așa știe mama.
La revedere!
Mihai, abia cărând papornița, a juns la birou. A pus bagajul sub unul dintre birouri și a ieșit să fumeze o țigare..
Maierau două ore și se încheia programul. Telefonul l-a scos din reverie.
-Domnule Mihăilescu, puteți să mai veniți azi o dată pe la mine pe la birou?
Sunt colonelul..
-Știu cine sunteți, v-am recunoscut. Voi veni.
Mihai și-a luat la revedere de la Larisa, a prins un taxi care lăsase pe cineva la ambasadă și a ajuns la Direcția Cadre a armatei.
-Mihăilescule, raportul tău a fost analizat și tovarășul ministru ne-a pus întrebarea dacă nu ești dornic să mergi să lucrezi, în eventualitatea reactivării, în economia națională, pe la mină.
Privirea scrutătoare a colonelului ascundea un licăr de satisfacție în fundul ochilor vicleni.
-Da, nu aÈ™ spune nu.
Dorința era atât de mare încât și această alternativă i se părea o nouă minciună.
-Stai jos și scrie un raport că dorești să lucrezi la mină.