De ce-aș căta în alte locuri muze,
Când ce respiri, inspiră al meu vers;
Nu merită nectaru-ți de pe buze
S-ajungă-n foi de unde fi-va șters.
Îți sunt dator dacă am scris ceva
Ce stă ‘nainte-ți fără de rușine,
Dar ce nătâng ce lângă tine-ar sta
N-ar lumina când tu emani lumină.
A zecea muza fii și înmulțește
Tot ce smulg alții celorlalte nouă
Și las’ ca-n strofe, cel ce te iubește
Să-ți dăruie o veșnicie nouă.
De muza mea e-n zi cu toane faur,
Cununi de spini port, tu – cununi de laur.

Sonnet XXXVIII by William Shakespeare

How can my muse want subject to invent,
While thou dost breathe, that pour'st into my verse
Thine own sweet argument, too excellent
For every vulgar paper to rehearse?
O! give thy self the thanks, if aught in me
Worthy perusal stand against thy sight;
For who's so dumb that cannot write to thee,
When thou thy self dost give invention light?
Be thou the tenth Muse, ten times more in worth
Than those old nine which rhymers invocate;
And he that calls on thee, let him bring forth
Eternal numbers to outlive long date.
If my slight muse do please these curious days,
The pain be mine, but thine shall be the praise.