cândva mă voi liniști de tot
nu voi mai căuta
nici cheile nici lacătul gurii tale

le voi desena cuminți
și le voi așterne în raftul cu vechituri

le mai scot din când în când
și scriu câteva versuri
condiment pentru inima aceea obosită
încăpățânată să tragă trenul vieții
prin pădurile tăiate
ale destinelor nedescifrate

pentru că există o autodeterminare
în tot ceea ce fac
mă învârt în jurul unui ax
pot spune complex
de trăiri în care de fapt
una singură stă cu pumnul ridicat
și-l desface de câte ori
pic într-o poveste în care
nici eu nu știu pe cine iubesc

acel ceva care cântă din cornul lunii
prin luna mai
sau acel ceva care
cade mereu în porțile melancoliei
lăsând urme de tălpi construite anume
din hârtiile prezentului
ridicând viitorului aripile cât mai sus
pentru o recădere
pe dealul sau muntele abrupt al gândirii

poate că totul este o minciună frumoasă
o transmutare a dorințelor
de a scăpa de viață frumos
într-un jgheab de scurgere fixat aiurea
între a fi și a pleca

sau mai bine spus

între a trăi activ și a trăi oblic
panta urcușului printr-o coborâre alertă
de câte ori tăcerile tale
mă determină să ridic păduri origami
prin care îmi plimb ființa
până la urmă tot căutându-te inutil
-----------
din povestea în care ariciul
a întâlnit melcul
în ceața pădurilor origami
prin care
și-a pierdut traista
cu merinde

Anne Marie Bejliu, 24 octombrie 2016