-Hei! am apă-n șoșonei,
Că un nor cât un ponei,
A scăpat din ochiul mic,
Lacrimi repezi, pic cu pic!

Soarele în colț de cer,
S-a ascuns crezând că-i cer
Doar o rază, doar un pui,
Să m-aline… Iată, nu-i!

Așa se văita un știr,
Pe câmp aspru ca un zbir,
Prăvălit, însingurat,
Și de toamnă botezat.

Volbura cu fruntea udă,
Șopti în nămol cu ciudă:
-Împrejur, toate-au murit…
Vântul, ploaia, m-au zgulit!

Știrița cu intrigă:
-Ce mai toamnă vitregă!
Stropi de tină au sărit,
Rochia ți-au murdărit!

-Sunt scundă…și-a lăcrimat.
Un mohor pe chip grimat,
Și-a pierdut spicul și el,
Și cătându-l ușurel,

A căscat și-a ațipit,
Iar toamna l-a învelit,
Cu un snop de ciumafai,
Doarme ca un prunc în Rai!

-Hei! acum mă trec fiori,
Am brumă pe obrăjori!