Amintirile
mă însoțesc în drumul
spre Kinugawa
roșul intens al toamnei
pe fiecare frunză




Trunchiuri umbrite –
de pe munte se scurge
încet lumina












Referințe

Trenul de culoare roșie din gara Kinugawa se armonizează perfect cu arțarii din jur. O paletă de culori în nuanțele toamnei te întîmpină în mica localitate încă de la primii pași. Kinugawa onsen este o stațiune cu izvoare termale aflată la periferia orașului Nikkō. Locul este numit după rîul Kinugawa, în traducere „rîul demonului furios", ce străbate stațiunea. Descoperite acum trei sute de ani, aceste izvoare erau deschise la început numai pentru călugări și samurai daimyo care vizitau zona. Abia spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, izvoarele termale au fost deschise publicului. Mica stațiune s-a dezvoltat pe parcursul anilor transformîndu-se într-o stațiune balneară mare.
Străjuit de munții Nikkō-Shirane (2.578 m), Nantai (2.486 m) și Nasu (1,916 m), și de cascade ce cad de la o înălțime uluitoare, locul este atît de frumos că îți taie respirația. În fiecare anotimp sînt foarte mulți turiști în zonă, iar rezervările pentru cazare se fac cu multe luni înainte. Mulți dintre cei care caută cazare în ultima clipă, găsesc locuri pe la unele ferme din împrejurimi. Fermele, la rîndul lor sînt adevărate situri istorice, zona fiind una încărcată de istorie, mai ales că mare parte din ea este în patrimoniul UNESCO.
Pe lîngă alpinism sau băile pentru sănătate, se poate vizita Edo Wonderland Nikkō Edomura, un parc tematic în care este reprodusă cultura și viața din perioada Edo. Mergând în sat prin poarta care reprezintă un punct de control, vizitatorii fac o călătorie în timp și ajung chiar în perioada Edo. Orașul redat ca pe vremuri are casele construite după acea perioadă și sunt așezate în rînduri, în centru este un han mare și o zonă rezidențială a samurailor, iar la periferie este construit un sat al luptătorilor ninja, totul pe o suprafață de circa 500 de mii de metri pătrați.
În sat sînt multe locuri de interes pentru vizitatori. Podul Nihonbashi cu vedere spre Yakatabune (case plutitoare) dezvăluie o panoramă deosebită. Mai este și un turn de pază pentru vizionarea focurilor din orașul Edo. În acea perioadă incendiile erau frecvente. Și pentru că orașul era construit din lemn, a trebuit să fie reclădit de mai multe ori. Dintre toate incendiile prin care a trecut Edo, cel mai devastator a fost cel denumit Meireki din 1657. El este cunoscut și ca furisode-no-kaji, în traducere, incendiul mînecilor lungi. O legendă spune că focul a plecat de la un kimono cu mîneci lungi purtat de o fată care suferea din dragoste. După ce ea a murit, potrivit obiceiului budist, kimonoul a fost dăruit unui templu. Preoții l-au vîndut unei alte fete care, în mod misterios, a murit și ea. Aceasta s-a repetat de trei ori. Văzînd situația, preoții l-au aruncat în foc, dar cînd s-a aprins, a fost luat de vînt și purtat prin templu. Astfel a ars și templul, dar și întreg orașul, iar în această catastrofă și-au pierdut viața peste o sută de mii de oameni.
În sat sînt de asemenea și teatre, unde se pot viziona piese de teatru din acea epocă. Și asta nu e tot. Pe strada principală te poți întîlni cu samurai nobili, cu gheișe frumos îmbrăcate în kimonouri scumpe de mătase sau cu fete simple din sat îmbrăcate în kimonouri din pînză. Cine dorește să fie cetățean Edo își poate achiziționa un costum din acea perioadă și să facă fotografii.
În sat, restaurantele și locurile unde se servesc băuturi răcoritoare sînt în stilul epocii. Vizitatorii se pot bucura nu numai de o mîncare bună, ci și de o atmosferă aparte. Restaurantul Tori-soba-ya servește o supă de pui cu tăiței foarte gustoasă. Supa este renumită pentru că puiul se fierbe întreg, timp de opt ore în apă de izvor.
Namiki Yabusoba este un alt restaurant din zonă care servește tăiței din hrișcă cu sos. Sosul este sărat și are gust puternic de soia. Tăițeii sînt făcuți manual (tăiței din făină de hrișcă 100%). Restaurantul folosește făină de hrișcă care a fost măcinată în aceeași zi. Sosul, transmis din generație în generație este foarte aromat și gros. Durează trei zile ca sosul să aibă consistența și aroma dorită. Turistul intră într-o sală decorată cu sandale vechi de paie și așteaptă mîncarea care vine într-un coș de bambus cu o scurgere. Din tăiței se scurge apa ca să nu fie apoși. Apoi se înmoaie în sos. Există și o legendă despre această mîncare. Se spune că un cetățean din Edo nu a murit pînă nu a mîncat din acești tăițeii cu sos. A așteptat trei zile ca să-i fie pregătită mîncarea și după ce a mîncat, a murit. Sînt și locuri în care poți mînca un orez bun într-un castronaș frumos decorat, sau poți servi orez tororo (orez lipicios cu cartofi dulci rași pe deasupra).
Străzile pline de viață și culorile toamnei fac ca această zonă să primească foarte mulți vizitatori încîntați că au venit prin aceste locuri.
Cînd am găsit fotografia cu gara din Kinugawa, mi-a plăcut mult cum fotografa – Jennifer Okamoto - a prins cadrul cu trenul, cu arțarii roșii și muntele în spate. O fotografie plină de culoare. În schimbul de emailuri mi-a spus că bunicii ei de pe tată locuiesc de o viață în acest loc (cei de pe mamă fiind în Statele Unite), și că merge la ei în vacanțe. Dîndu-mi detalii despre fotografie mi-a spus că trenul acela circulă numai între stațiunile mici din zonă și nu merge cu viteză mare. Am primit de la ea și cîteva fotografii din stațiune, dar am ales să pun numai două aici.