creștem în rezervații mai apoi
suntem aruncați în inima junglei
la ce bun să te scrutezi în oglindă?!
la ce bun să spui
uite aici o urmă a copilului de altădată
uite sărutul Mamei ca o mirungere
fereastra deschizându-se nesfârșit la pronunțarea numelui
uite cerul făcut mic-mic păstrat în buzunare
accesoriul albastru pentru timpul liber
uite felul în care zâmbetul tău creștea odată cu zborul
în cuvintele Tatei pentru care nu puteai fi decât copilul-minune
absolut intangibil răului
uite mai ales dincolo spărtura prin care
micul paradis avea să se furișeze odată pentru totdeauna din tine
ce a mai rămas?!
un copil bătrân?!
un adult pueril?!
quijote-ul anacronic și ridicol?!
insomniacul cu cearcăne și vene prelungite în semiobscuritate?!
tăgăduitorul care inconștient îndrăznește să-și facă loc în mulțime crezând că
în sfârșit a identificat un „ceva” al lui?!
nu... nu... nu...
libertatea dansului spre soare nu era a ta
nici mirosul scorțișoarei sau al lămâiței
nici măcar felul în care cuvintele se ondulau evocând
vecinătatea imediată
acel „dincolo de”
aici
totul este proprietate colectivă
de fapt
totul aparține tuturor și nimănui
în același timp