între infinit și finit
retragi gândul ca într-o scoică
strângi toate firele de cuvânt
nenăscut

lași să curgă prin tine
lumina creatorului
lași mâinile să aștearnă
imaginile sensurile
muzica simplă sau simplificată
între a fi și a
rămâne pe pajiștile virgine
între cer și iarbă
ca o pasăre nelămurită
între a fi zbor
sau numai forma zborului
neîntrerupt
spre lumină prin lumină
în lumină

când începi să înțelegi
un strop din ceea ce ești
cel mai simplu este să curgi și tu
odată cu propria-ți lumină
creatoare

când atingi filele albe
nimicul să te împresoare până când
din tine
nu mai rămâne decât
esența nimicului
pe care l-ai ținut strâns în pumni
răvășind gratiile fiecărei colivii
a vieții
a umanului dornic să te strângă
în cercuri tot mai mici
ale unei false creații comune

cândva vei uita de toate
- și sigur în clipa creației uiți
să fii ceea ce nu ești -
te vei regăsi pe pontonul de iarbă
pe care cineva
din foarte înaltul spațiu al cerului
l-a așternut zăgaz
frământărilor tale interioare
de acolo devii zbor și piatră de scoică
într-un verset al unei rugăciuni
din trei cuvinte
ca un văl care te apără
și dincolo de el
răul lumii
nu mai poate călca frontiera soarelui

(Numele Tău, Doamne)

Anne Marie Bejliu, 26 august 2016