niciodată parcă cerul nu coborâse așa de aproape
nori albi intrau în silabe
buze ireale
aripi pe te miri unde
pământul se scufunda frumos într-un vis
și era vară
un anotimp primăvăratic
un fel de iubire pe cale să se nască sau nu
în sticla transparentă creșteau frunze și surâsuri
din catifea mersul devenea zbor
scări scări scări până la ultima inimă
oamenii păreau îngeri sau
chiar erau?!
zăpada picta peisaje celeste
poarta Sfântului Petru cheile aruncate cât colo
fulgerul resuscitând mirosul de levănțică
pista era netedă și aștepta
timpul se pregătea să împietrească

zbang!!!

sufletul unui om se poate goli până la a deveni una cu
mecanismul declanșator al nimicului
sufletul omului este acest mecanism când Îl reneagă pe Dumnezeu

o cortină se prăbușește
ia cu sine amintirea
aeroportului în care nu se oprea din nins
niciodată ai lui nu vor ști cum coborâse cerul
cum se insinuase între vertebre că aproape durea
nici aripile albe ale păsărilor din duraluminiu
harpele
iubirea aceea uriașă...

acolo unde el pleacă
e multă cenușă iar amnezia sluțește chipul asemenea unui pojar
un dumnezeu dezvelit rămâne orfan mut în icoana devenită tablou


ai lui nici măcar nu vor bănui...