în general își reprimă
zâmbetul,
orele,
neastâmpărul feminin
fiecare ezitare mai coboară un oblon
dar azi este „ziua n”
se lasă harți,
solzii i-au umplut sângele și
perdelele au început să se miște
transparenți și cuminți,
corbii ies în șir indian spre
un suicid în masă

azi

sonia plânge

pentru prima oară

cu adevărat

se așază etanș peste
iubitul proaspăt, perfect orizontal și apatic,
mirosind a cerneală vișinie
un fel de hologramă,
o țesătură cu imprimeuri nedefinite și puls
nu se ridică pănă când nu e convinsă că
cele două celule și-au făcut de cap

sonia vede lumea de sus

din punctul de vedere al canapelei
sonia nu este decât o altă realitate
profundă,
nimic mai mult
se vede asta din adâncitura continuă lăsată...