odată
un stejar creștea într-un ghiveci
de departe
era grandios,
chiar vanitos
oamenii treceau
indiferenți,
pizmuitori,
hulitori
inscripționau relativul în papirusul lui
nu se opreau până când
nu simțeau seva prelingându-se ca un sânge
pe bocancii lor
rânjeau
bolnavi,
își luau trofeele și trânteau ușa

***

de la o vreme
Dumnezeu
Se încăpățânează să nu (mai) plece
are multe uși închise,
un fel de biserici în care
ceilalți își exersează talentul de autoportretiști,
spiritul hedonist, narcisist,
plictisul maxim și hybrisul,
se grăbesc să-și lase semnătura peste tot,
dar „Dumnezeul ăsta” se încăpățânează,
nu are limite,
crește chiar și-ntr-un blestem

***

am trecut
pe lângă un copac universal
(un fel de axis mundi)
își adăpostea lacrimile în rădăcini,
inima lui creștea discret și sigur în durere
eu nu știam
l-am invidiat,
l-am sfidat,
l-am denigrat,
m-am folosit de umbra lui,
de rezervele lui,
de timpul și de verticalitatea lui

***

am trecut pe lângă un dumnezeu mic, aproape invizibil,
aproape cerșetor,
nu i-am înțeles filosofia, codul etic
am blamat, am râs, m-am supus absolut carpe-diem-ului
eram un singur chip,
masca hidrei colective
relaxat, nesfârșit revărsându-se în râsete ca într-o vomă

***

astăzi
nu-mi pot dezlipi obrajii,
simt cum e să cuprinzi universul dintr-un ghiveci,
să fii viu în neiubire ca-ntr-o binecuvântare
pe banca mea îngustă,
într-un colț pe care cu greu cineva l-ar bănui,
e loc pentru Tristețea bună,
aceea de a-ți crește sufletul încarcerat doar
ca să ajungi la cerul Bucuriei,
aceea de a-L găzdui pe Dumnezeu
în transparența inimii,
a gestului copilăresc de a te opri și,
în loc să lovești,
să începi să mângâi, să mângâi...
să nu te mai oprești...



***

veșnicia este o stare de spirit,
la fel și întunericul