chipul meu îți vorbește
scufundat în fântână și
nu mai știu
de sunt câmpia resemnată,
cuvântul rămas suspendat și gol,
duminica amânată,
ziua înstrăinată pe un preț derizoriu,
la colț,
într-o doară,
în pariul unor necunoscuți
dornici sa-și umple timpul cu ceva

sau poate doar
o părticică încă vie din
eul tău...

o nouă primăvară,
o nouă iluzie
subțire și palidă
trec pe de lături
nu schițăm niciun gest
timpul ia tot ce i se cuvine,
nu stă să-i cerem socoteală

în ape nesfârșite
copacul agonizează să
prindă rădăcini,
crește în mine precum
durerea în țesuturi

sunt pe o aripă smulsă
de aici
simt
echilibrul alb
certitudinile omului pe drumul pavat

sunt o femeie coborâtâ-ntr-un
ochi de fântână,
într-o zi de martie
cu soare bolnav și iarbă speriată