Îl vezi, tresărind schizofrenic printre produse,
șoptindu-și anemic printre rafturi,
în umbra cutiilor cu diverse.
Te ferești de el, de vorbele lui străine,
deplasate, îl ocolești când îl zărești
cu o cheie franceză în mână
sau când încearcă o echilibristică
bizară cu câte un cuțit în mână.
Cine este el?
Nimeni nu știe.
Nimeni nu știe încă.

Te vede, tremurând ca o frunză în vânt,
alergând, ipotetic, spre partenerul de viață,
sprijinul tău în serile târzii
când ai nevoie urgentă de apă minerală
sau o poftă recentă - o pungă jigărită de chipsuri.
Se apropie de tine, tiptil, un infractor,
un om straniu, dar șovăielnic,
o palidă formă a unei ființe care a fost.
Þi-e frică.
Te agiți imediat, căutând
spray-ul paralizant în geanta
cu prea multe lucruri nefolositoare.
Nu mai vrei nimic, uiți de apă, chipsuri,
chiar și de poșeta turcoaz, preferata ta
din atât de puține care ți-au rămas după ce
el a fugit cu amanta, doar ieri s-a întâmplat.
Alergi spre ieșire, treci pe lângă casă,
observi că nu e nimeni, tragi de ușă,
este închisă, la naiba, aici îmi găsesc
sfârșitul, într-un supermarket mizer,
într-un oraș nenorocit, într-o viață
fără scăpare, ca și acest spațiu infect,
prost luminat.

Se apropie, e în fața ta, zâmbește timid,
dar aluziv.
Este aici.
Este lângă tine.
Îl recunoști, dar nu-ți vine să crezi.
E el.
Omul.
Acel om.
Nefericitul pe care l-ai respins acum mulți ani.
E chiar el, vecinul de scară, băiatul emo,
mereu trist, deseori nebun.
Închizi ochii, în speranța unui sfârșit demn,
dar te trezești în patul tău,
în camera ta, în blocul tău de locuințe.
Ești vie.
Iar alături - fantoma trecutului - un bărbat
te privește, zâmbitor, crud, mereu trist.
Este el, psihopatul de alături.