ne apropiem cu toții de sfârșit
capul sfârșitului e tare, ca o nucă bătrână
îl vom întoarce pe toate părțile și părțile lui se vor termina

atunci când murim se spune că trebuie să ne agățăm privirea de ceva viu
și să lăsăm ceva în el
ceva care se va deschide la auzul unei melodii de pe altă planetă

tata mă ține în spatele urechilor
îmi prind picioarele de el ca de niște garduri puternice
care-ar rezista unor vânturi boreale
aș vrea să închizi ochii puțin, spune

singurătatea noastră nu are nici ochi, nici oase
de asta pielea trebuie să caute câinește
un os care s-o țină în loc
s-o proptească de sine sau măcar
să-i promită că n-o s-o ia la vale
odată cu casele
odată cu pietrele apei

mama mă ține deasupra brațelor ei
căldurile corpurilor noastre se încolăcesc una pe cealaltă
aș vrea să ne privim așa cum suntem, spune

oamenii țin în ei foarte mult praf și foarte multe gâlme de nisip
pe care le dau afară când plâng
dar oamenii plâng prea puțin
și durerea lor rămâne înăuntru și se adună într-o coamă de portocală

când se închide lumina nimeni nu se gândește că ea nu poate reveni la loc
nici măcar ea nu se gândește că poate muri la un moment dat
totul e o mare pană de curent, gândesc ei, și adorm la gândul că somnul îi va aduce mai aproape
de stâlpii de telegraf și luminile romantizate ale mașinilor

când te apropii de sfârșit totul se duce la vale
mâinile tale tremură în bătaia vântului
casele alunecă dintr-un colț în altul, ca un cub rubik
ochii tăi nu se mai văd, pe brațul mamei nu mai bate căldura
și venele tuturor încep să semene între ele

cauți în toată agitația asta un singur lucru viu
de care să-ți agăți gândurile
dar toate lucrurile vii fug de lângă tine
căutând ceva mai viu de-atât

sfârșitul poate părea un aspirator de cameră de hotel
care aduce poezia la suprafață
sacul ei se umple de viață ca o pungă de aer
un banc de pești care înoată neștiut deasupra oceanului