ființă minunată ce lumea te adoră
rătăcești fără știință în sufletele lor
și numai unul stă, legat în lanțuri și plânge mult, de dor.


el suferă cu bucurie, săracul om, cu sufletul sărac.
cade pradă dragostei și timpul și-l petrece gândindu-se la ea.

-dacă m-ar auzi acum... dar nu mă aude, nu știe ce gândesc.
oare să-i spun? să-i spun ce simt e de prisos.
cred că s-au plictisit ascultătorii gândurilor mele, și plâng acum, sătui de fericirea mea.-

nu mai are păsare de sine, se lasă sfâșiat de ghearele omenirii.
mestecat și digerat de timpul devastator ce-i fură din cuget toată speranța
și-l lasă pustiit, în iluzia că se apropie clipele ce prea mult terorizează așteptarea-i.

i-a spus că îl iubește
-am s-o aștept și eu-
i-a spus că o iubește
-și eu am să te-aștept.-