Nu pot să vorbesc, să gândesc nici atât
fără limba română înmugurind cuvintele-n gânduri,
fără poezia care-mi respiră sufletul
ca pe un aer ozonat de vocale
puse fiecare-n silabe pe note sonore.

Sunt sămânța din care mama-n iubire m-a născut,
fără cântecele ei de leagăn urzite-n somn,
n-aș putea denumi tot ce mă înconjoară.
Pieptul iubitei cu movilele lui, n-ar simți dorința cuprinsă rotund
în căușul palmei ademenit de minuni.

Noaptea ar fi de întuneric și fără stele de vis,
ziua ar trece ca o lumânare aprinsă prin iad
și timpul ar curge fără izvor și fără vărsare.
Dimineața păsările n-ar mai cânta atât de frumos,
curcubeul ar avea culorile șterse, de cenușă.

Degeaba se clatină frunzele, nu le-aș distinge nuanțele
nervii s-ar pierde prin carne fără sens,
nici iubirea n-ar fi atât de dulce îmbibată-n simțuri,
durerea s-ar furișa aspră și dușmănoasă în trup.

Ninsoarea ar cădea de timpuriu pe tâmple,
în inimă se nasc aceleași întrebări,
de ce sângele-mi învață limba română
și o transmite urmașilor în veac?