toamna îmi vine ca o mănușă
poate că azi am învățat să o port
prea târziu?
mult prea devreme?!
nu întorc privirea
merg fericită pe drumuri cu sens unic
nu mă tem că la un moment dat
nu voi mai întâlni pe nimeni
care să-mi recunoască vorbele
tabieturile neliniștile celulelor ovale
învelite în celofanul zgomotos al pielii
sau glasul lumesc al sângelui
penetrând carcasele timpului
știu că
acolo, dincolo de ambalajul ăsta
din carne și oase
toamna îmi vine ca o mănușă
adaosul de ploaie perfect
reacția chimică desăvârșită
soarele camuflat în
mersul crizantemelor cu ochi dantelați
crescând discret din privirile trecătorilor
în luciul noroiului care dezvelește fețe
în tremurul clanței așteptându-te
o ieșire din sine
a doua ieșire din sine o a treia
marea reîntoarcere
toamna își ia din mine pensula și culorile