obositor vremelnic și muritor de rând
ce-am locuit în casa anilor nebuni
(azi ușa se deschide cu sughiț- o închid cu sfială și tace)
cel ce stingeam reșoul cafelelor umflate
încă mai șterg din pagini cuvinte inutile

cu mintea în altă parte din ceva
țin în pumn un poem de atunci
pentru el mi-am rupt aerul de la gură în bucăți de bazalt:
aparținea desigur coșului silnic dar nu știu de ce l-am păstrat-

cu munți ca acesta goliți de minereu
aș fi alcătuit un continent-
chiar văd pe sub gene făpturile mici
cum încarcă vapoarele proprietarilor abulici
prin porturi străine până când le scufundă

semnul încruntării de pe cerul frunții
este aidoma țipătului de pescăruș din care
mă trezesc singur printre promisiuni
în lumea traducătorilor de bancnote
a oamenilor pentru ei înșiși

împletitorul de glasuri pe limba suveică
se ceartă cu semănătorii de pietre în apă
nu le iese nimic
și eu vânzătorul din ușă în ușă

am sentimentul acid
că am călcat pe capete plecate
nu spre obediență ci de greu
peste blândețea lor tristă
am trecut cu mila unui lup sătul