da imi spun trebuie să mă opresc
într-un fel
undeva
cândva
mai departe de mine
suficient de aproape cât să pot reveni
să-mi distilez gândurile amintirile amneziile
detaliile insignifiante și lucrurile mari
umbrele intruziunile celorlalți
mult prea amestecați în mirosul sângelui
ca niște virusuri încăpățânate
în ațipirile mele de insomniac
despicând firul nopții
încrustându-și-l în palme
ca pe un alt destin
un alter ego
până fața devine o mască
un turn babel
o morișcă
prinde cranii și le macină
zbang
și aș putea să mă așez
chiar aici
în mijlocul meu
răstignit și ascetic – piatră arsă
rezemată în geamătul care
sparge sternuri ca o avalanșă
în remușcarea unui cuvânt
sosit intempestiv – ploaie de vară
în sentimentul ăsta atât de confuz
de nelalocul lui
în mimica lui alterizată
cerșind bunăvoință și casă