Azi am aflat furia din poezie, nu doar a folosi steril cuvintele astea precum vreun important (parcă poezia ar fi ceva important) ci a fi singurul cuvânt care închide sensul celorlalte.
Eram supărat de inutilitate cu un ghimpe în piept și spate de arici,
rupt de locul prin care murisem deși mișcam, trăiam în rai.
Ce Dumnezeu bun era acolo?
Pomii erau mai frumoși decât Mark Twain,
de altfel un mare hamal în port (josnică cultură și minte slabă).
Cui îi pasă?
Oricum nu va ști niciodată că e citit de fanți slăbănogi
care servesc toate visele cu plăcere întețind drama.
În starea mea de sterilitate am descoperit cărări greșite,
nu de azi, nu de ieri ci din nimic pentru nimic culminând cu gaura.
Era singurul element neimportant de care trebuia să mă feresc.
În ea tot antrenamentul meu: poetic, filosofic, științific, se contopea
precum m-aș fi uitat la apa dintr-o fântânâ adâncă așa ca la Râșnov în cetate.
Astfel lovit de duhneala hoitului meu spiritual: vroiam să aud zgomote,
căutam poeți adevărați, încercam broasca seninătății și geamul iluziei,
cumva știind că e inutil să cauți ciori în metrou sau tramvai
Nimic să mă calmeze nici "painkiller" de la "... Priest" ba mai puțin
Mozart sau Beethoven deși mijea ceva important.
Știam că și ei au știut aceste înfrângeri în care lupta nu era la critici,
ei nu aveau habar oricum ce spun și nici eu.
Te lovește ca briza când un incult spune: "uite asta merge" și rămâi incult,
tu nu știai.
Atât timp minciuna a curs prin sânge încât a umplut cu găuri: ficatul, inima și creierul.
Azi am aflat că a citi poezii bașca a le scrie înseamnă că ești doar defect altfel n-ai cum să te înfurii.
În lacrimi rupând fragmente din mine mai ceva ca Prometeu zâmbeam la cerul senin de înserare și îi trimiteam bezele de amor și admirație.
Azi am aflat ce e viața dar nu scriu o poezie că oricum nu pricepeți.