mărul ionatan pe care
ai tot amânat să îl mănânci până când
într-o zi a devenit de nerecunoscut
dintr-o teamă instinctuală
(impuls autodefensiv?!)
l-ai luat
l-ai învelit
i-ai sărutat cu adorație ridurile
l-ai aruncat
ai tresărit spasmodic
bolul ricoșase în tine

te-ai grăbit mai apoi să îți schimbi garderoba
veneau moșii de vară
și tu
tu nu aveai nevoie de prea multe cuvinte
o unică expresie îți era de ajuns
prinsă într-o ramă ce condensa
toate mimicile tale
esența aceea
care te transforma într-o individualitate

miresme cunoscute se repetau
îți intrau din sânge
în sânge
de aici
prin inimă
în tine

vertijul acela atât de familiar
ca o anestezie
care îți putea procura oricând ultima amintire aici
(și cui aveai să i-o depeni?!)

nu opui rezistență
au înflorit teii
iasomia e floarea-morții
(îți spusese cândva bunica)
și crinul alb (adăugase o vecină)
iodul frunzelor de nuc îți înțeapă obrajii
(te simți ca la doctor)
și totuși
adormi cu ele pe noptieră
vara stă să sosească de-a binelea

și port chipul ăsta chiar de atunci
(poate el mă poartă pe mine)
inconfundabil
atât de personalizat
(până la insuportabil câteodată)
cu scenele lui clasice-clișeice
sau mai puțin
în decoruri baroce ostentative
când estompate în anonimat
cu ochii umflați de insomniac
și puful aripilor atârnânde în marginea buzelor
decolorate de așteptarea a „altceva”
în rolul protagonistului
doar un personaj secundar
omul literelor
al gesturilor stângace sau abile
al cărții cu miros proaspăt de tipar
(și îți încarci plămânii: î-haaaaa-î-haaaaaaa!)
în curând cu foile îngălbenite și cerate
defragmentate ca un trup rămas singur
prinse în praful vreunui pod
în pânza meșterită a unui păianjen
în gâtlejul înfometat al vârcolacilor

un început
de două ori un început
de trei ori (același?!) „început”
de „n” ori...

la orizont
calota soarelui înghite marea
pescarul fabrică momeli
ineficiente
aștepți cu sufletul la gură: to be continued
(și îți vei fi alături?! chiar îți vei fi?!)




ești
pe partea cealaltă
în dalele grunjoase ale trotuarului
îți împingi pașii ca pe ai unui străin

te legeni mereu
oasele deșirate decompun umbre
(cineva a aprins o țigară)

cuvintele lasă dâre
mă țin după ele ca după busole
și mă întreb:
oare, dacă timpul ar sta pe margini
cum s-ar desena chipurile noastre
cele adevărate?