tavane gri strivesc fețe
orizontali în morminte
ne traversează timpul nu îl simțim
rămân încrustate dâre adânci
ca într-o poartă a sărutului întoarsă

arapi dezmoșteniți rătăciți în propria culoare
în rupturile din noi cresc haotic abisuri
ne perpelim spinii unii într-ai celuilalt
nu sosesc mironosițe

când am întins o mână
țărâna a început să curgă să curgă să curgă
(nu mai eram fata cu zâmbet de primăvară)
dezvelea schelete impudice răzgâiate
la steaua ce nu știuse să călăuzească magii

nicio oglindă nu te putea recompune
erai copilul orfan nu fuseseși niciodată altcum
de aceea nici nu te durea în vreun fel asta

erai văduva perfectă
pe el nu-l cunoscuseși niciodată cu adevărat
dar simțeai că fuseseși a lui
nu știi dacă și el al tău

de la cine de taină mai cade și azi câte-o ostie
te repezi s-o aduni în rând cu păsărea fără aripi
nu-ți mai poți găsi hrana în cer

când mai trece încă un anotimp
îmbătrânești cu un nou zâmbet străin
acolo unde linia vieții întretaie cuibul alb
risipit țipătul mugurului nu se mai desface
strangulat în vinișoare subțiri
e un alter-ego absolut
nu-ți mai vorbești cuvintele
îți amintești de ele ca de oasele unui amant infidel

îți dorești totuși o familie cât o galaxie
un suvenir din eden
un final în care el să te recunoască