ea vine și-ți dă amărâta aia de
inimă
înapoi
abia cu ultima suflare
când e sigură
că nu o vei mai simți putrezind
nu-i nimic
zice
rămâne pentru rude toată
mizeria asta
o viață întreagă te-ai rugat
de carnea și oasele tale
ca de Dumnezeul Dumnezeului
ca șinele încinse
de burta nesfârșită a tramvaiului

când ura pe care ți-o porți
se fute
cu mila pe care ți-o porți
se naște o greață sfioasă
ceva între plutire și izbirea de toți
pereții
o dorință de a muri
doar de ochii lumii
de a fi plâns până la înviere

în timp ce-ți bei coniacul
aproape îndurerat
de posibilitățile unei vieți mai bune
tramvaiul care
omoară zeci de fantome pe zi
se clatină
în legea acordeonului își sugrumă
ieșirile de urgență
și desenează o barcă
și toți părem vii
ca niște zombi proaspăt ieșiți
din copii